noi uităm

Exista asa momente in viata, cand te pierzi in alte lumi. Lumi diferite decit acea in care obisnuiesti sa existi in marea parte a timpului. Atunci cind citesti o carte, sau cind privesti un film sau asculti o piesa. Si tu simti, tu simti prezenta in acea lume cu trup si suflet. Pure awareness. Noi toti avem asa momente. Dar exista si altfel de momente. Eu as zice intervale mari de timp. Atunci cand nimic deosebit nu se intimpla. Cand „i’m fine, i’m just not happy” cum zicea house. Atunci cind noi uitam cum e sa fii fericit. Si noi uitam foarte repede. Parafrazind un citat auzit undeva: „Noi ne rugam lui Dumnezeu in fiecare zi, deoarece noi in fiecare zi il uitam.” Si noi il uitam nu doar pe Dumnezeu. Noi uitam totul. Noi uitam sa iubim, uitam sa fim fericiti.

Un prieten foarte bun de-al meu spunea: „Omul trebuie sa creada in ceva. Orice”. Si noi trebuie sa ne amintim in fiecare zi, in fiecare clipa in ce noi credem, ce si pe cine noi iubim. Aproape totul in viata tine de educatie si antrenament. Orice nu am invata, totul se uita daca nu repetam acel lucru. Totul. Ceea ce am simtit. Fericirea. Suferinta. Sunt chestii ce tin mai mult de interpretarea noastra decit de conditiile mediului in care ne alftam. Iar interpretarea lucrurilor tine exclusiv de practica. Noi ne invatam sa vedem si sa intelegem lucrurile care se intimpla.

Iti amintesti ce ai simtit in acele momente de pure awareness, nu-i asa ? Si acum de ce nu te poti simti asa ? Chiar acum. In aceasta clipa. Sau in oricare alt moment al oricarei zile. Pentru ca uiti! Pentru ca uitam. Uitam sa simtim asta. Uitam sa facem lucruri care ne amintesc de ceea ce iubim. Pentru ca permiti altor oameni sa ne aminteasca ceea in ce tu nu crezi. Si tu incepi sa crezi ca de fapt asta e ceea in ce crezi. Pentru ca mergi la facultate, la scoala, la lucru, unde oamenii iti amintesc altceva decit ceea ce esti tu cu adevarat. Iti amintesc aceea ce vor ei ca tu sa fii. Si fiecare stie exact ce vrea el ca tu sa fii. Si tu incepi sa crezi ca asta e ceea ce vrei tu sa fii, chiar daca tu asta nu vrei. Pentru ca ei iti amintesc, constant, insistent, cu incredere. Iar tu uiti. Eu uit. Noi uitam sa ne amintim.

Si asa se nasc stereotipurile. Exista formulari bine cunoscute, care s-au infiltrat ca un virus in societate noastra, precum „trebuie sa absolvesti liceul daca vrei succes”,”banii nu aduc fericirea”, „banii aduc fericirea”, „femeia e inferioara barbatului” etc. Si nu e absolut nici o problema cu acestea atita timp cind noi luptam cu ele. Dar exista insa un set de idei fixe, banale, asa numitele stereotipuri care insa pretind la statutul de „idei creative”. Si acestea sunt la fel de multe: „notele bune nu inseaman succes”, „trebuie sa-ti placa lucrul pe care il faci”, „exista momente mai dificile, dar tu esti tare si tre sa treci peste ele”, „anii de studentie sunt cei mai buni”, „anii de studentie sunt cei mai grei” etc. Si in incercarea noastra disperata de a fi creativi si originali noi dezvoltam aceste idei. Noi ne otravim existenta si timpul in incercarile noastre de a formula alte stereotipuri si de a trai in ele. Orice idee care prinde radacini in anumite comunitati, indiferent cit de mari sau mici ar fi ele. Aceste idei risca sa devina intr-o finalitate inca un stereotip.

Nu exista si nu trebuie sa existe idei, fixe sau flexibile. Trebuie sa exista emotii, trebuie sa existe simturi. Adevarul e ca noi suntem fiinte emotionale. Noi stim ce inseamna fericire si suferinta. Euforie cind e bine si depresie cind e rau. Exista insa momente cind noi stim ca nu e fericire, nici suferinta. E altceva. Atunci cind noi simtim ca mintea e libera, nu exista ginduri, nu exista grija, sau frica, sau bucurie, atunci cind in „inima e mai mult singe ca de obicei, si parca e mai cald in piept”. Atunci cind noi ne simtim pe noi insine. Acele rare clipe cind ne intelegem si ii intelegem pe cei din jur fara „a preciza termenii” cum zicea Socrate.

La momentul cind am aparut pe lume noi nu stiam decit un singur lucru. Iubire. Asta a fost emotia primara cu ajutorul careia noi interactionam cu lumea din jur. Sau ura, ca forma ei negativa. Orice nu am face, unicul nostru ghid e dragostea. Pe care sa o cultivam in fiecare actiune, vorba sau judecata. Si sa nu uitam ca dragostea nu suporta regrete din trecut sau griji despre viitor. Dragostea recunoaste doar prezentul, doar ceea ce facem si simtim la moment, iar facem noi asta nu pentru ca ne-a spus cineva sau pentru ca „trebuie”, ci pentru ca dorinta vine din interiorul nostru.

calatoriile.

Eu ador calatoriile. Tot felul de calatorii, cu orice ocazii, cu orice tip de transport, oriunde! Imi placea de mic sa merg la bunei la tara, imi placeau podurile, iubeam sa privesc prin geam si sa admir cum se schimba peisajele sau norii si landsafturile vazute din avion.

***

…si eu am inteles astazi de ce! A face bagajele e mereu un mic stres, deoarece te gindesti la trecut si viitor, deoarece iesi din zona prezentului si incepi sa-ti amintesti de ce ai avut nevoie in trecut si de ce vei avea, probabil, nevoie in viitor.

Dar, in momentul in care ai dat bagajele la aeroport si stai in sala de asteptare, sau in cușeta din tren, sau ti-ai pus centura, ai pornit motorul si in fata ta e doar drumul; tu cumva uiti de tot, nimeresti intr-o zona temporala in care pentru tine conteaza doar prezentul. Oriunde nu ai pleca, la orice lucruri importante nu ai fi lucrat pana atunci, asta nu are nicio importanta. Tu stii ca mergi, dar nu stii daca vei ajunge la destinatie, nu stii ce se va intimpla in calea ta, pe cine vei intilni, daca vei pierde bagajul sau nu. O multime de griji marunte apar, dar si dispar foarte rapid cand intelegi ca „there is nothing you can do about it!”. Cel putin pentru mine ideea de efemeritatea noastra e deosebit de accentuata atunci cand mergem cu masina pe o sosea ingusta ori prin munti si facem depasiri periculoase. In acel moment tu uiti de tot si te concentrezi doar la procesul propriu-zis daca esti sofer sau strigi si injuri daca esti pasagerul din dreapta 🙂 In aceste momente intelegi ce e mai important in viata, in acest moment de egoist suprem, cand ne gindim sa supravietuim noi intelegem si ce e mai bine pentru noi. Eu nu cunosc alt moment mai bun pentru introspectie decat atunci cand depasesti un TIR la viteza de 130 prin drumurile serpuite din Bulgaria.

Eu cred ca trebuie sa calatorim cat mai mult. Indiferent daca vom calatori la vara, sau la anul, sau peste 5 ani, indiferent daca vom pleca la Odessa pe 7 zile sau in Australia pentru tot restul vietii. Noi trebuie sa avem valiza pregatita; chiar daca intr-o forma desfasurata. Noi avem nevoie de atatea lucruri incit sa le putem impacheta intr-o valiza timp de 5 minute. Daca ne ia mai mult timp sau spatiu inseamna ca avem prea mult balast si nu putem urca „tot mai sus!”. Trebuie sa fim pregatiti in orice moment sa ne luam valiza, sa mergem la aerogara sau la cea de trenuri, sa cumparam un bilet si sa plecam in orice directie, cat mai departe, nu pentru ca acolo ne asteapta ceva foarte frumos, ci pentru ca noi nu stim ce ne asteapta.